E atat de trista lumea celor mari. Nu ma plang doar observ. Nimic nu e cum credeam ca o sa fie si fiecare treapta spre maturizare pare mai grea , mai ciobita, mai rupta decat cea cu un pas in urma. Ma uit la albumul de fotografii. Vad inocenta care era odata distrusa cu fiecare clipa petrecuta pe acest pamant. Memoria mea e in trecut, ciudat este ca nu imi place prezentul si nu vad un viitor prea roz pentru mine si pentru multi din "minunata noastra tarisoara" dupa cum bine spune un om drag mie.
Iau o carte de istorie si vad cum trecutul se repeta iar si iar ...la infinit. Noi ca popor nu am avut niciodat curaj sa ne spunem parerea, sa iubim, ne-am lasat impresionati de putinul care ni se arunca, de resturile de la mesele celor mari. Am strans frimiturile europenilor si acum suntem in acelasi loc, stranegm praful si maturam mizeria pentru a o depozita caci cine stie cand mai e nevoie de gunoi...Poate cine stie intr-o zi vom avea o lume fara gunoi si ...eventual am putea sa il furnizam noi.
Credeam ca nu ma mai poate uimi nimic si totusi in fiecare zi sunt socata de deciziile celor mari care ar trebui sa ne protejeze si sa ne invete cum sa reusim sa rezolvam problemele, in schimb ei ...ne fac mai multe probleme pe care noi trebie sa le depasim, din care noi singuri trebuie sa invatam si sa icnercam sa nu le mai repetam... dar cum cand noi nu avem curajul sa ridicam capul din pamant , sa ne indreptam spatele si sa luam decizii...???